Femei. IT. România.

Subiect controversat, dar simt nevoia să mă exprim pentru că mi se pare că situația devine din ce în ce mai … gravă.

Există un gender gap în societatea actuală, iar chestia asta ne este impregnată cumva încă de când suntem mici. În abecedar vedem poze cu gospodine, cu domnișoara doctor, cu secretare și poze cu fotbaliști, cu domnul inginer, cu programatori. Și cumva chestia asta ne influențează în activitățile pe care le desfășurăm de zi cu zi. Și nu doar pozele, dar și părinții, bunicii și oamenii din jurul nostru.

Fetițele se joacă cu păpuși. Băieții construiesc tot felul de chestii din lego. Fetițelor trebuie să le faci codițe, dar pe băieți îi poți lăsa să se joace în balta de nămol.

E o isterie mondială cu tot felul de programe și campanii care să ajute la creșterea numărului de femei în IT. Unele programe sunt mai reușite, altele nu. Pot să trăiesc cu genul ăsta de campanii internaționale. Și pot să fac asta pentru că în USA spre exemplu, companiile IT au în general sub 2% femei angajate (da, inclusiv tipele de la HR). Dar nu în România. În România e doar un trend. Companiile IT cred că au undeva la 20-30% din personalul tehnic femei. Toate discuțiile legate de asta în România sunt doar o hipstereală colosală.

Exemple negative: evenimente IT unde nu au voie să participe decât femeile; evenimente în care se discută despre cât de important este să existe mai multe femei în IT; evenimente unde se discută despre cât de greu îți e ca femeie în IT; evenimente unde se discută… eh, you get the picture.

Exemplu pozitiv: MiniDebConf-urile origanizate de Debian: conferință despre Debian, dar regula este că nu ești acceptat ca speaker decât dacă ești femeie (sau dacă te identifici a fi femeie). Subiecte abordate: tehnice, despre Debian. Discuții despre femei în IT: zero. Relevanță? Absolut! Încurajezi femeile să arate ce fac ele în IT, nu să vorbească despre cât de cool este în IT.

E diferența dintre a face și a discutaMare parte din mișcările “hai să aducem mai multe femei în IT“ din România sunt o prostie.

Nu cred că sunt singura care are părerea asta. Și nu mă simt deloc bine când văd campaniile de genul ăsta din jurul meu. Nu numai că nu ajută, dar aportul adus imaginii femeilor din IT este negativ. Și mai grav mi se pare când persoanele care conduc astfel de campanii nu au nicio legătură cu domeniul IT. Își dau cu părerea despre ceva ce nu înțeleg și despre care nu știu cum funcționează. Rezultatul final este că din exterior (adică dacă nu ai participat la eveniment) rămâi cu impresia “uh! încă un eveniment între femei în care se duc și-și fac complimente!“. IT-ul nu este despre asta. IT-ul este despre a face lucruri. Dacă vreți cu adevărat să ajutați la depășirea gender gap-ului, faceți lucruri! Și dacă vreți să discutați despre asta, mergeți și discutați cu oameni din IT, nu cu femei. Oameni. Adică și bărbați și femei.

Greșeli frecvente ale începătorilor în recrutare de ingineri software

Pe rețeaua noastră socio-profesională favorită (da, LinkedIn) e plin de specialiști în resurse umane și recrutare. Și nu-i de mirare! Din ce în ce mai mulți oameni își fac profile pe această rețea. Acum câțiva ani vedeam în mare oameni din zona tehnică (posibil totuși să fie defect profesional), dar în ultimul an am început să văd profile din ce în ce mai diverse. Am văzut chiar și studenți de la noi din facultate care și-au făcut un astfel de profil înainte de a aplica pentru un internship.

Mie îmi place LinkedIn destul de mult pentru că îmi oferă informații despre proiectele în care a lucrat și experiența pe care o are o anumită persoană. Uneori mi s-a întâmplat să ajung pe diverse profile și să ma gândesc: “hm… dar am putea lucra împreună!”.

Așa că și specialiștii în recrutare au început să caute potențiali angajați pe LinkedIn. Paradigma e ușor diferită față de site-uri precum bestjobs în care firma postează un anunț, iar tu, ca persoană aflată în căutarea unui job, aplici pentru poziția oferită (deși există totuși și acest feature pe LinkedIn). Mie îmi place să cred că recruterii caută persoane pe LinkedIn tocmai pentru că vor o persoană cu adevărat potrivită pentru poziția respectivă; deci nu un angajat de duzină. Că mă gândesc că dacă ar fi vrut asta, nu l-ar mai fi căutat și ar fi postat pur și simplu un anunț. Că nu-i nicio diferență, nu?

Eh, și pornind de la ideea asta pe care o am eu despre LinkedIn am observat (fie personal, fie întâmplări relatate de diverși amici) câteva greșeli pe care le fac recruterii (în special cei n00bi și nou angajați). Mai toate încep cu un mesaj de genul “Bună! Am găsit profilul tău pe LinkedIn și m-am gândit că ești persoana potrivită!”. Ceea ce urmează, însă, te face să te gândești dacă omu’ ăla chiar a citit ce scrie la tine pe profil sau are un mesaj standard pe care-l dă cu copy/paste.

  • - “Căutăm o persoană care să știe următoarele programe: C, C++, Java, PHP, HTML, CSS, Ruby” – bine că nu și assembly
  • - “Firma noastră caută un specialist în front-end web developement!” - mesaj către o persoană al cărei profil de LinkedIn nu conține cuvântul web pentru că nu îi place și oricum habar n-are
  • “Suntem o companie de recrutare și căutăm dezvoltatori C/C++ pentru o firmă al cărei nume nu ți-l voi spune decât dacă ești de acord să participi la un interviu, dar te asigur că e super tare!” – ahamz!
  • “Am văzut că tocmai te-ai angajat la altă firmă! Nu vrei să dai un interviu și cu noi? Tocmai am deschis o poziție!” – nu știu, dar eu cred că firmele ar trebui să aibă o părere proastă despre angajații care își dau demisia după o zi; ce e ăsta? test de fidelitate?
  • “Am vrea să te invităm la o cafea pentru a discuta despre o nouă poziție deschisă la noi în firmă” - mesaj către cineva care nu lucrează în România… so, why coffee?

Ce au în comun toate mesajele astea (pe lângă erorile individuale ale fiecăruia)? Faptul că au nevoie de oameni care știu diverse limbaje de programare sau caută să-și ocupe o poziție liberă. Și de ce e asta o eroare? Pentru că potențialului angajat nu i se prezintă nicio oportunitate. Eu mă aștept ca dacă un recruter contactează pe cineva pe LinkedIn să-i povestească despre proiect, despre ce vor să facă, despre care va fi rolul lui în cadrul proiectului. Că e vorba de C sau Java, astea-s deja detalii.

Genul ăsta de mesaje care nu spun nimic, eu le cataloghez drept spam. E ca atunci când îți vin în poștă tot felul de oferte de la supermarketurile din cartier, deși nu le-ai spus adresa ta niciodată, ba’ mai mult, nici nu faci cumpărături la ei. Și atunci, dacă tot trimit astfel de oferte, aș vrea ca pe prima pagină să fie mare o reclamă targetată, ceva care să îmi atragă atenția. Că daca pe prima pagină e o reclamă la Pampers, nici nu o să mă deranjez să iau oferta până în casă și o să o arunc direct la coșul de gunoi.

Cum scoatem populația din inerție?

Mare parte din populația României a uitat să trăiască. Stă și așteaptă să treacă timpul.

Studiu de caz: bătrânei

Marea majoritate stau de dimineața până seara în fața televizorului și, în funcție de preferințele politice, se uită fie la B1, fie la A3. Preferințe politice e mult spus, pentru că în România nu există chestii precum ideologie sau expunerea unor programe care să servească intereselor comunității. Când zic preferințe politice mă refer în principiu la partidul al cărui membru este: nepotul, vecinul de deasupra, copilu’ lu’ șefu’ etc. Adică na, ceva cu care rezonează bătrânelul.

Problema pe care o am cu această categorie (pe care eu o numesc generic “bătrânei”, pentru că unii au doar 20 de ani) este inerția de care dau dovadă. Consumă informația în formă brută, așa cum o primesc. Nu cercetează. Nu își pun întrebări.

Inerția lor este dăunătoare. Din punctul meu de vedere, un om care nu reacționează atunci când vede neregulile din jurul său este părtaș la acestea. Și este la fel de vinovat ca și autorul.

Și cred că una din principalele cauze este faptul că în școlile din România se predă informație, dar nu se dobândesc preocupări. Poate o să pară că ce treabă are una cu alta, dar o să mă explic. :)

Țin laboratoare de 4 ani de zile cu studenți de anul întâi, proaspeți sosiți din băncile liceelor. Primul laborator este întotdeauna mai relaxat: discutăm puțin despre materie, despre contextul acesteia în facultate, despre lucrurile pe care le înveți aici și, cel mai important, despre oportunitățile de implicare în activități extra-școlare pe care le ai. În primele minute îi pun să îmi spună cum îi cheamă, de unde vin și de ce au venit aici. Rar… foarte rar… aud un răspuns care vine dintr-o procupare, dintr-un interes. De cele mai multe ori răspunsurile sunt: se câștigă mulți bani în domeniu sau mă pricep la mate/info/fizică. Preocupare și interes: zero. Desigur, eu fiind un asistent cool (:P) le explic că sunt pe lângă viața reală și că trebuie să facă lucruri care să le facă plăcere. Că notele nu sunt relevante. Că e important să nu îți furi căciula și alte lucruri de genul ăsta. Pe parcursul anilor, pentru unii se schimbă lucruri: îi vezi cum se implică în tot felul de lucruri pentru că le face plăcere. Și când zic “se implică” nu mă refer la lucruri tehnice. Am văzut oameni care joacă în piese de teatru, cântă în trupe, participă la acțiuni de voluntariat etc.

Dar cred că lucrurile nu se întâmplă așa peste tot. Și cred că în continuare marea majoritate a populației rămâne fără nicio preocupare. E ușor să sesizezi diferența. E diferența dintre oamenii care spun “ieri am avut treabă toată ziua” și cei care spun “ieri am _stat_ toată ziua la serviciu”. Statul și mersul la serviciu nu sunt procupări. Înțeleg că pentru a trăi ai nevoie de bani, dar înțeleg mult mai bine că fiecare dintre noi ar trebui să își identifice preocupările și să-și dedice timpul acestora. Nu cred că dacă ești cu adevărat preocupat de un subiect nu o să găsești o metodă de a îți finanța activitatea în zona aceea. Și mai cred că cei care susțin asta, nu au cu adevărat preocupări.

Lipsa de preocupări vine dintr-o lipsă de educație în spirit proactiv.

Ce au învățat tinerii înainte de 18 ani? Că sistemul sanitar nu funcționează decât dacă dai șpagă sau dacă te duci direct la cabinetele private ale acelorași medici. Că dacă ești un prost și părinții tăi te-au vrut elev eminent, au dat șpăgi profesorilor ca tu să ai note mari. Că dacă îți trebuie ceva de la primărie, te duci și dai șpagă. Că dacă nu te pricepi să faci parcarea cu spatele, poți totuși să dai șpagă și să îți iei carnet. Că dacă te vor prinde că mergi cu 120km/h în oraș și dai șpagă, nu pățești nimic. Că dacă ești prieten cu cine trebuie, poți să primești și tu șpagă și să nu pățești nimic.

Ce NU au învățat tinerii înainte de 18 ani? Nu au învățat că dacă văd un om picat pe stradă, trebuie să se ducă la el și să vadă dacă este OK. Nu au învățat că dacă nu le iese parcarea cu spatele, trebuie să mai exerseze. Nu au învățat să fie responsabili pentru viețile celor aflați în mașina pe care ei o conduc. Nu au învățat că _NU_ trebuie să dea șpagă. Nu au învățat că faptele de corupție, trebuie condamnate. Nu au învățat că dacă vor să se întâmple ceva, trebuie să facă ei asta; nu să aștepte să vină alții să facă ce _ei_ își doresc.

Nu poți să te ridici împotriva sistemului dacă ai luat parte la clădirea acestuia.

Populația trebuie educată să aibă preocupări. Proactivitate!

De ce este important să participi la vot

Sunt extrem de indignată de noul curent care îndeamnă populația să NU participe la votul din 25 mai 2014 (europarlamentare).

Se spune că neparticiparea la vot este o formă de a arăta faptul că nu validezi un sistem de vot corupt. Se mai spune că o prezență extrem de mică le-ar arăta politicienilor că populației nu îi pasă. Mai mult, ar fi o lovitură de imagine pe plan extern, un adevărat semnal de alarmă din care oricine ar putea deduce un lucru teribil de adevărat: populația României nu are încredere în sistemul politic.

Chiar dacă principial paragraful de mai sus poate părea adevărat, nu pot să spun decât faptul că cei care susțin așa ceva sunt naivi. Extrem de naivi.

În momentul de față o mare parte a populației nu votează. Cred că sunt puține persoane (aleși) care suferă din cauza asta. Nu am citit despre asta pe nicăieri. Un procent semnificativ din cei care votează sunt fie membri de partid, fie acoliți din jurul unui partid, fie au fost cumpărați cu un kil de zahăr/ulei sau cu 50 de RON dacă sunt studenți și stau prin Regie. Așa numitul electorat captiv. Există această masă de oameni care o să meargă la vot no matter what. Și sunt suficient de mulți. Partidele au, în mod natural, mecanisme de a atrage votanți. Unul dintre aceste mecanisme îl reprezintă atragerea votantului “brainless”.

Cum putem să schimbăm asta? Ei bine, NU prin neparticiparea la vot. Pentru că dacă NOI nu participăm, oricum o să participe ei. Votanții din electoratul captiv. Unii ar putea spune “Știi ce? I’ll do my own Romania country with blackjack and hookers!”, dar nu poți face asta în niciun sistem din lume. În mod inevitabil aleșii lor o să fie reprezentanții noștri.

Protestăm în stradă și cerem demisia întregului parlament. Suntem naivi. Nu e ca și cum dacă întreg parlamentul își dă demisia, mâine o să apară câteva sute de suflete bine intenționate care o să preia frâiele conducerii acestei țări și ne vor salva. Naivi. Avem destule exemple în jurul nostru de parlamente care au fost demise, iar la următoarele alegeri tot ei au venit la conducere. Nu s-a schimbat aproape nimic. Tot din același cerc au venit la putere. Nu avem cum să substituim oamenii din parlament/conducere cu alți oameni. Trebuie să îi convingem pe cei aleși (vechi și noi) să țină cont de un set de idei de bun simț.

Și atunci se pune problema: ce vrem să obținem? Eu una vreau ca România să fie o țară civilizată în care instituțile statului să reprezinte interesele cetățenilor.

Cum obținem asta?

Punând presiune. Pe ei, pe actualii politicieni. Arătându-le că ne pasă. Mergând la vot. Mergând la vot până când populația celor care votează o să fie semnificativă. Anulându-ne voturile până când arătăm că proporția celor care nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă este semnificativă. Partea bună și rea este că un polician are o singură formă de evaluare: votul. În mod complet rațional, când un partid/politician își gândește campania electorală se va uita întotdeauna pe cifre și o să își pună două întrebări: ce categorii de oameni merg la vot și cum poate să le obțină votul?

Și aici e cheia. Dacă arătăm că suntem mulți, vor fi obligați să găsească soluții pentru a ne determina să îi votăm. Iar prin aceste soluții o să apară schimbări.

Clasa politică nu poate să fie schimbată de azi pe mâine. Trebuie educată punând presiune pe ea.

Poate cel mai important lucru, totuși, este să ne gândim la soluții despre cum putem să educăm poporul. Să meargă la vot, să se informeze, să pună presiune, să evalueze pe bază de rezultate.

Nemersul la vot nu este o soluție.

Am primit primul meu spam targetat

Acum câteva luni de zile plănuiam să plec în Franța, la Paris, și să fac un internship în cadrul proiectului Coccinelle. Între timp planurile mele s-au schimbat, dar nu ăsta e subiectul blog post-ului ăsta.

Prin luna ianuarie am completat o cerere online (cu greu! că la francezi toate site-urile sunt în franceză, iar dacă le trimiți un mail îți răspund în franceză și tot așa) pe site-ul ciup.fr, autoritatea care se ocupă cu distribuția locurilor în căminele pariziene.  Eu căutam cazare începând cu 1 mai. Mi-au spus că întrunirea de distribuție a locurilor pentru perioada de vară are loc în luna aprilie și că o să primesc un mail în perioada respectivă.

Am uitat că am făcut cererea respectivă. În mare parte pentru că mi s-a părut târziu să mă bazez pe ei pentru un răspuns spre finele lui aprilie. Cred că era frumos din partea mea să-i anunț că nu mai am nevoie. :)

Astăzi am primit un răspuns de la Accueil.ResidenceLila@ciup.fr în care mă anunță că am primit cazare în căminul respectiv. Am redat aici cu copy/paste conținutul mail-ului.

Eu nu știu franceză, dar deloc. Așa că m-am apucat să mă uit cu Google Translate la conținutul mesajului. Redau paragraful care mi-a atras atenția:

For payment of your deposit by credit card, you must first send us an email authorizing us to charge your credit card for the sum of € 200. You will then need to call us to give us your credit card number , expiry date and security code.

Aha, deci vor numărul de pe card, expiration date și security code. Buuuun.

Zic să-i răspund, înainte să pierd oportunitatea. :)

Thank you very very very much! :D

I would like to pay with my credit card:
the account number is: 1123 5813 2134 5589
expiration date 01/15
security code: 144

Please confirm that everything is OK.

Și-am primit chiar și-un răspuns:

Sorry but I can not charge this cart, I have the following message “invalid card”
Please send me another credit card number . 
Best regards

Mr RIGAUDEAU Pierre Alexandre
Résidence Lila
6 av René Fonck
75019 PARIS
Tél : 01.72.33.98.70

Și acum nu știu ce să le mai zic. Idei? :(

Ministerul Educației adoptă licențele libere?

Am văzut acum câteva zile un share pe Facebook de la dl. profesor Emil Onea cu o poză a unei solicităti venite din partea unui Inspectorat Județean către toate unitățile de învățământ preuniversitare. Din solicitare, am aflat că începând cu 1.01.2014, acordul dintre MEN și Microsoft pe licențe educaționale a expirat. Prin urmare, inspectoratul a solicitat dezinstalarea tuturor programelor care nu mai au licență validă și a încurajat unitățile de învățământ fie să își achiziționeze în regie proprie alte licențe, fie să folosească programe cu licențe libere.

Acum, toți iubitorii de software liber o să sară în sus de bucurie și o să spună: vai, ce bine! Eu sunt încă puțin reticientă. Pentru că nu văd un plan. Nu reușesc să îmi dau seama cum de acordul respectiv nu a fost reînnoit. Microsoft are în mod cert un interes pentru un asemenea acord, și, la cum se fac afacerile în România, este foarte posibil ca și MEN să aibă un interes pentru acordul respectiv. Totuși, acesta a expirat și nu a fost (încă) prelungit.

Eu nu cred că treaba asta a fost gândită. Dacă era gândită, ieșea cineva pe post înainte de 1 ianuarie și dădea o declarație: “Educația în România folosește software liber!”. Nu s-a întâmplat asta, deci nu ăsta e scopul. Ce cred eu că s-a întâmplat este faptul că s-a mutat responsabilitatea. Achiziția de licențe nu mai este responsabilitatea MEN, este responsabilitatea fiecărei instituții de învățământ în parte. Neexistând un program național (acel parteneriat), costurile de achiziție a licențelor o să fie mai mare. More profit… for who? :)

Am văzut acum 2 săptămâni cum profesorii nu sunt receptivi în a folosi altceva înafară de Windows; deci mie îmi e destul de clar ce vor alege școlile să facă. Vor cumpăra licențe. Sau se vor revolta până când MEN o să renegocieze acordul. Care va fi mai scump pentru că acum Microsoft își va permite să facă asta. Așa funcționează afacerile (chiar nu învinuiesc compania Microsoft pentru nimic; mi se pare o abordare perfect legitimă; problema mea este cu MEN).

Despre Marian Ștaș am o părere destul de bună. L-am văzut în online și îl știu ca un inovator în educație. Am citit în dimineața aceasta un articol de-al său în care penalizează MEN pentru decizia de a nu reînnoi acordul. Și vreau să îi elaborez un răspuns la întrebarea “Cum pot dascălii să le spună acum elevilor de clasa a XII-a că nu mai dau examen la Bacalaureat pe MS Win 7/8 şi Office 2007/ 2010, după ce au studiat TIC 3 ani folosind fix aceste aplicaţii?“. Domnule Ștaș, elevii trebuie să dobândească competențe. Nu trebuie să învețe să folosească un anumit software. Mă așteptam la altceva din partea unui inovator în educație. Este ca și cum, la matematică, elevii ar da examenul de Bacalaureat doar cu probleme din culegerea lui Năstăsescu, pentru că au studiat matematică folosind fix această culegere de probleme. Dacă ar primi o problemă asemănătoare, cu concepte predate la școală, dar care nu se regăsește în culegere, atunci nu ar fi corect față de aceștia. Sper că realizați ridicolul situației.

Problema fundamentală a deciziei MEN este că nu este o decizie. Eu vreau să văd o poziție publică și un răspuns din partea MEN la această decizie. Își poate asuma MEN trecerea la software liber? Dacă da, trebuie acționat cât de repede pentru că școlile să poată beneficia de suport. Trebuie un plan și trebuie ca MEN să coordoneze această acțiune.

Haosul nu ajută.

Sunt foarte multe comunități de oameni care s-ar putea voluntaria să ajute. Gratis. Listă a comunităților Linux din România

 

Școala românească: profesorii vor să predea, dar nu vor să învețe

Eu nu mă uit la televizor și nici nu urmăresc ce se întâmplă online pe site-urile televiziunilor. Dar, uneori, ajung la mine diverse articole care pur și simplu mă revoltă.

Asta s-a întâmplat și ieri când am văzut articolul acesta.

Parcă s-a rupt ceva în sufletul meu când am auzit-o pe profesoara aceea spunând că “este imposibil pentru un profesor să predea o lecție folosind două programe diferite”. Imposibil

Deși știam asta, m-a făcut să îmi dau seama încă o dată că marea majoritate a profesorilor nu înțeleg încă tehnologia. Că pentru ei tehnologia este metoda aceea pe care trebuie să o folosească, nu un mijloc care poate să îi ajute în transmiterea de competențe. Îmi dau seama că profesorii nu știu că existe alternative și că, cel mai probabil, marea majoritate a lor încă folosesc calculatorul într-un stil destul de mecanic și robust: dau click aici și apoi acolo pentru că așa merge, iar altfel nu merge.

Ce se întâmplă cu laptop-urile acelea este de neînchipuit. Interfața grafică a sistemelor Linux este foarte user-friendly și seamănă izbitor de mult cu cea de la sistemele Windows. Programele pe care le folosește un profesor în viața de zi cu zi pe Windows au corespondent pe Linux care se cheamă la fel și arată la fel sau e un produs diferit, dar seamănă izbitor de mult.

Faptul că profesorii susțin că nu știu să folosească laptopurile e o dovadă clară a faptului că nici măcar nu au încercat să le deschidă și să vadă dacă știu să le folosească sau nu.

Un alt aspect trist al articolului este faptul că aceștia solicită cumpărarea de licențe Windows sau, în unele cazuri, au cumpărat deja licențe Windows pentru a înlocui Edubuntu și a putea folosi acele sisteme. Acest fapt înseamnă o cheltuială suplimentară din bugetul statului. O cheltuială mare, pe care eu o consider inutilă. Deja știm că țări precum Germania duc o politică de folosire a software-ului Open Source în toate instituțile publice. Mă aștept ca la noi să mai dureze… Mult…

Pe scurt, profesorii vor să predea, dar nu vor să învețe. Și-atunci, ce se întâmplă cu elevii?